Creatori

Larisa BĂLAN

Am tricotat toată viața cadouri pentru cei dragi

Am învățat să tricotez de la mama mea, la vârsta de 6-7 ani. Primul “examen de îndemânare” l-am avut la 9 ani, când eram în tabară. Cățărându-mă într-un copac mi-am agățat jerseul nou nouț, făcut de mama înainte de plecarea în tabară. Rezultatul a fost o ruptură de toată frumusețea, la spate. M-a ajutat educatoarea, care a găsit în sat niste andrele. Am desfăcut gulerul, am descusut și am scos spatele, l-am deșirat până la ruptură, am îndreptat firul și am “restaurat” spatele. Am reușit să cos înapoi toate detaliile și am refacut și gulerul. Tabara a continuat cu cursuri de tricotat pentru toate educatoarele și colegele mai mari, cu mine pe post de instructor.
Cand eram la liceul pedagogic am participat la un concurs de tricotat cu ochii legați, concurs pe care l-am și câștigat, premiul fiind un coș cu lână de calitate extra.
Am tricotat toata viața cadouri pentru cei dragi, colegi, prieteni. Până la pensionare, am lucrat în învățământ și aveam puțin timp liber pentru pasiunea mea. În 1995, împreună cu soțul meu ne-am repatriat, mutându-ne de la Chișinău la Beclean. 21 de ani am lucrat alături de soțul meu cu Ansamblul de violoniști ALEGRETTO, ansamblu pentru copii mici, învățându-i să cânte la vioară și să iubească muzica clasică. Anii aceștia au însemnat sute de concerte în județ, în țară și străinatate. Și, în tot acest timp, tricotam pentru copiii din ansamblu. Când obțineam câte un bilet la băi, la tratament, duceam produse tricotate la magazinele din stațiuni. Erau apreciate, se vindeau bine și am prins curaj să obțin Atestatul de Meșter Popular în 2015.
Prin târgurile din județ am vazut, mai mult, ciorapi tricotați și mai puțin alte articole, așa că m-am hotărât să mă specializez pe căciulițe pentru mari și mici, băscuțe, turbane. Dacă celelalte meșterițe îmbracă picioarele, eu îmbrac capetele și nu din cauza zicalei “unde nu-i cap, vai de picioare!”, ci pentru că aceste produse permit o manifestare mai amplă a creativității artistice.
În 2016, soțul meu a decedat. Rămânând singură, am avut o perioadă mai dificilă, dar meșteșugul m-a ajutat să o depășesc. Tricotatul a fost și e pentru mine TERAPIE. M-am apucat și de desen și de pictură, pentru că toată viața m-au atras ARTELE FRUMOASE (ah, să nu uit: pe lângă tricotat, cânt la 3 instrumente).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *