Când intru în atelier, pășesc în altă lume – o lume bună și frumoasă, magică și senină, o lume cu o energie incredibilă, colorată și vie
Totul a început cu o poveste din copilărie, care s-a transformat în visul adolescenței, iar acum, la maturitate începe să capete formă: fiind copii, bunicul ne lua adesea cu el în pădure la cules de ciuperci. Ne spunea fel de fel de povești despre creaturi fantastice care trăiau pe pământurile noastre și care vizitau sătenii, din când în când. Am crescut înconjurata de Iele, Zmei, Zane, Jucăuși (spiriduși), Cosânzene și Greuceni, așteptând să apară “Muma Pădurii” sau “Femeia în Alb”, la orice pas, în fiecare peripeție prin pădure. Îmi amintesc cum bunica nu lăsa andrelele din mână până nu erau gata, tradiționala vesta și ciorapii de Crăciun, pentru fiecare… De la ea am învățat să țin în mână acul, încă de la 7 ani, când am brodat prima dată pe etamină primul meu semn de carte (cu lâniță vișinie, n-o să uit niciodată, la fel cum n-o să uit întreg procedeul însoțit de poveștile bunicului care ne acompaniau iarna, la gura sobei). Mama a fost și ea pasionata de lucrul de mână. Și acum văd razboiul la care lucra în odaia mare, carpete și cuverturi din lână și covorașe din deșeuri textile… Le-am îndrăgit și le îndrăgesc acum, mai mult decat atunci… Mi-o amintesc cum stătea și lucra noaptea, neobosită, “în chelim” și la “pontlas”, minunate fețe de masă sau șervețele cusute “în cruce” pe etamină, iar mai târziu, podoabe din mărgeluțe de nisip. Nu prea aveam voie să le atingem… atunci nu înțelegeam de ce. Acum înțeleg cât de mult le iubea și cât se dăruia, înțeleg de ce aștepta atât de mult să vină seara ca să aibă puțin timp liber și să se retragă pentru a-și hrăni și sufletul o bucată de vreme. Timpul este cel mai de preț dar pe care ți-l poate oferi cineva, pentru că îți oferă o parte din viața sa, pe care n-o poate lua înapoi niciodată. Fiecare lucrușor creat de un artizan e parte din timpul și sufletul său – cele mai de preț lucruri care pot fi dăruite unei creații. Pe lângă suflet și timp, fiecare creație primește o porție strașnică de energie, pozitivism, răbdare, dragoste, unicitate, măiestrie, poveste și MAGIE. Dacă vreuna din acestea lipsește, nu poți desăvârși creația.
Crescând cu povești și ființe magice, pe lângă andrelele bunicii, croșeta, acul și mărgele mamei, acest univers a devenit o parte din mine. Poartă în el mirosul iernilor cu zăpadă din belșug, mirosul timpului “fără de grijă”, mirosul șezătorilor de pe prispă, din serile târzii de vară.
Am crescut, am fost plecată prin lume, dar sufletul mi-a ramas acasă, în sat… Îmi lipsea tihna, liniștea, fericirea și seninătatea, pofta de copilarire, poveștile bunicului… îmi lipsea CEVA. Îmi lipsea să caut comori pe sub frunze, zane în scorburi, fazani pe pajiștile uscate, căsute de melci în ținirim. îmi lipseau viorile din tujleni și papusile-zana din mătase de porumb… Toată copilăria mi-am dorit ca aceste creaturi să prindă viață, formă. Acel CEVA mi-a dat inspirație. Mi-a dat porția de magie și poveste, de bunătate și naivitate cu care aveam să cutreier prin lume. Totul dădea culoare și forma visului meu… Era tot ceea ce mi lipsea și tot ceea ce aveam nevoie (vremea când fericirea costă atât de puțin și era atât de la îndemână)! E motivul pentru care de 6 ani lucrez împreună cu soțul meu la casa-atelier, de la marginea pădurii – pădurea prin care ne plimbam cu bunicul și în care astăzi mă plimb și eu cu fetița mea, spunându-i povești cu Zâne și Jucăuși.
Dragostea mamei pentru podoabele din mărgeluțe a devenit și dragostea mea (pentru bijuterii). Când iau în mână acul și ața, când intru în atelier, pășesc în altă lume, o lume bună și frumoasă, magică și senină, o lume cu o energie incredibilă, atât de colorată și de vie în sufletul meu! Am început să lucrez bijuterii în facultate, acum 10 ani. Era foarte simplu. Nu găseam niciodată bijuterii care să-mi placă, fie broșe, coliere sau cercei. La început le modificam pe cele pe care le găseam. Apoi am căutat câteva materiale și am început să lucrez. Inspirația te găsește lucrând (vorba lui Picasso)! Și nu m-am mai putut opri. Era un lucru care mă făcea teribil de fericită și îmi dădea o senzație atât de autentică, amintindu-mi de toate momentele dulci și magice din copilărie, când toate se urzeau, învârteau și descâlceau în jurul lucrului de mână. În facultate vindeam bijuterii prin căminele studențești și colegelor de facultate. Acasă făceam cadouri vecinilor, rudelor și sătenilor. Și astfel, totul a început să capete formă și sens, și să mă împlinească; să-mi dea senzația că sunt copilul care a supraviețuit. Între timp am facut diferite cursuri: pictură pe lemn, țesut, lucrul cu mărgelele, broderie. Simt tot timpul nevoia de a crea ceva nou. E motivul pentru care învăț și încerc tot timpul tehnici noi. Mă inspiră anotimpurile, ploia, curcubeul, florile din grădină, simplitatea și eleganța pădurii, căldura pământului stand culcată în iarbă, albastrul cerului, nuca veveriței din mansardă căzând pe podea, păsările ce și-au facut loc în copacii bătrâni din livada noastră. Acestea îmi dau toate condițiile să gândesc, să trăiesc frumos, să iubesc și să dăruiesc, SĂ CREEZ!… Avem nevoie de atât de puțin pentru a crea lucruri minunate! Fiecare creație a mea poartă puțin din copilărie și din acel timp tihnit, fără griji, unde nu exista nici o vamă între văzduhuri, când zânele trăiau cu oamenii alături, în bună înțelegere… o lume unde totul era posibil. Povestea unui melc, povestea unei buburuze, a unei scorburi de zâna, povestea macilor proaspeți din timpul secerișului, simplitatea din floarea-soarelui, calul alb al bunicului – Suru, greierele din pridvorul bunicii, prospetimea dimineților la țară, viața fără ceas. Am rupt acea bucată de timp și am adus-o în viața mea, iar astăzi retrăiesc aceleași clipe atât de încărcate, atât de strălucitoare și vii în amintire, cu brazde adânci în sufletul meu, clipe care-mi dau INSPIRAȚIE și CREATIVITATE din belșug.
Numele magazinului meu online – Veverița cu opinci – vine de la o întamplare din toamna trecută. Îl ajutam pe soțul meu la mansarda casei-atelier și la un moment dat a apărut un animăluț ciudat și speriat pe grinda de sub acoperiș. Aveam un cuib la capătul grinzii, în partea din față a casei, dar am crezut că au fost pasarele mai mari și au plecat. Animăluțul avea o coadă cât corpul și urechile ascuțite, pline cu puf. Era o veveriță care stă și azi la noi în mansardă (are traseu separat) și care ne dă trezirea în fiecare dimineață, la 7 fix. Așadar Veverița, pentru că e clar că Veveriței îi place la noi în atelier. A fost primul locuitor, și a și rămas. Bineînțeles că a devenit sursa de inspirație, dă suflu nou creațiilor și e și ceas deșteptător: la 7 începe munca în atelier. De ce “cu Opinci?” Pentru că nu face gălăgie prin mansardă. Parcă ar purta…OPINCI. Se aud, câteodată, doar cum scapă câte o nucă, trezindu-mă din atemporalul în care mă cufundă actul meștesugăresc.
